Dragilor, vă scriu acum din dorința de a vă împărtăși și vouă o fărâmă din emoția pe care am trăit-o zilele acestea la București în cadrul Întâlnirii Tinerilor Ortodocși din Toată Lumea.Din diverse cauze acest eveniment rămâne sub anonimat pentru multe din canalele MEDIA, însă eu voi încerca să vă transpun trăirile mele acolo, iar pentru a surprinde cât mai bine aceste lucruri am să vi le povestesc la prezent.
Sufletul mi s-a umplut de bucurie până în adâncul ființei mele. O emoție inexplicabilă mă împresoară. În jurul meu, câteva mii de tineri adunați aici din același motiv: de a-L mărturisi pe Hristos și credința strămoșească în care ne-am născut și am crescut. Din piepturile lor răsună, pe un ton solemn, imnul patriei noastre dragi. Toți cântă într-o inimă și un glas: “Deșteaptă-te române”.
Cadrul festiv e completat de imnul Întâlnirii, unde accentul cade pe iubire, iar pentru a primi iubirea în adâncul ființei tale, trebuie să-ți deschizi larg inima. Emoția crește pe măsură ce se apropie defilarea delegației noastre reprezentată de Dragoș și Cristina. Frumoși, eleganți, îmbrăcați în straie populare, pășesc cu încredere pe scenă, hotărâți să reprezinte cu onoare Sibiul. De la o asemenea festivitate nu puteau lipsi cântecele folclorice, ce oferă un bun prilej tinerilor de a-și exprima în mod liber voioșia. Horele prind contur și de aici o serie de pași când mai rapizi, când mai ritmați redau, fără voia lor, imaginea spiritului românesc perceput de Liviu Rebreanu în scrierile sale. Seara se lasă pe nesimțite și ultimele raze de soare reușesc să surprindă obrajii îmbujorați ai celor prinși în horă. Ce poate fi mai frumos decât atât? -mă întreb în sinea mea, fără ca nici măcar să mă gândesc ce avea să urmeze a doua zi…
Mă aflu în autobuz, privesc pe geam și înaintea ochilor mei se derulează agitația unei metropole mult prea grăbită, mult prea stresată. Înăuntru căldura se face resimțită. Deodată poveștile încetează lăsând loc cântărilor. Mai întâi câteva sunete îngânate, care încep să ia contur și să se propage de la unul la celălalt până când, întregul autobuz devine scena gazdă a cântărilor adresate Maicii Domnului, Mântuitorului și chiar cântece patriotice printre care se numără:” Cântă cucul”, “Treceți batalioane române Carpații”, “Avem o țară unde” și una care mi-a plăcut în mod special: “Iată cât este de bine să stăm ca frații împreună”. Acesta din urmă nu este doar un cântec, ci mai mult decât atât, un fapt bine conștientizat și anume că noi toți suntem fiii aceluiași Tată și prin urmare suntem cu toții frați între noi, frați întru Hristos. Această scenă n-a fost o situație singulară, ci s-a întâmplat ori de câte ori aveam ocazia: aceea de a-L mărturisi pe Hristos în afara bisericii, chiar dacă acest lucru implică locuri mai neconvenționale cum ar fi mijloacele de transport. O scenă îmi va rămâne, însă, în minte pentru tot restul vieții mele…
Cuvinte cheie: metrou, cetățenii capitalei, polițiști. Acțiunea se desfășoară în metrou sub privirea a zeci de cetățeni, în București. Cum eram deja obișnuiți începem să intonăm o scurtă rugăciune. Atmosfera este atât de însuflețită încât oamenii renunță, pentru o clipă, la preocupările lor, fiind atrași de manifestarea atât de neobișnuită pentru ei, atât de desprinsă de realitatea lor zilnică. Vedem în ochii lor curiozitatea, dar mai presus de aceasta se simte admirația și încurajarea. Sunt martorii unui eveniment atât de bizar pentru lumea de azi, înfundată în materialism și în care, nonvalorile sunt promovate atât de des , dar atât de firesc pentru cei ce văd spiritualitatea ortodoxă ca o necesitate de a trăi și conviețui cu aproapele. Întreaga atmosferă de extaz a fost întreruptă de doi polițiști de ordine publică, care s-au autosesizat. De ar fi simțit și ei ce simțeam noi, dacă și-ar fi deschis și ei inima la fel cum au făcut-o pasagerii din metrou, n-ar mai fi fost uimiți de ce s-a întâmplat după aceea…
Încercările celor doi de a ne opri din cântat vor fi sortite eșecului datorită intervenției mai multor persoane alăturate cauzei noastre. Această reacție a reprezentat, pentru mine, răspunsul unor oameni trecuți prin experiența represiunii comuniste, când se încerca reprimarea intelectualității și a spiritualității românești, totul făcându-se în numele legii. Este răspunsul lor, care deși nu mai poate face nimic pentru cei ce s-au dus, poate schimba ceva pentru generațiile de acum și cele ce vor urma.
E vineri seara. Bucureștiul capătă un aer solemn, zbuciumul este treptat înlocuit de liniștea ce se așterne peste capitală. Din cer mai apare câte o stea, o fereastră prin care îngerii privesc spre pământ în taină, însă a căror lumina trece de această ferestruică și se răsfrânge până aproape de pământ, demascând fără voie prezența lor. Atrași de frumusețea bolții cerești, încercăm și noi, prin mijloacele noastre modeste, să imităm stelele, să facem din pământ cer. Și așa în tăcerea nopții, cu candele aprinse pornim agale, într-o procesiune sfântă, cuprinși de emoția serii.
Liniștea și-a făcut loc în inimile noastre, iar noi, la rândul nostru ne simțeam datori să dăm ceva în schimb: am preferat să dăm cântecul. Căci precum mărturisește Carmen Sylva (pseudonim pentru regina Elisabeta a României): “De n-ar fi în suflet foc/Iar în guri cântare/ N-ar fi-n lume râs și joc/ Numai întristare”. Cântările se înalță tot mai sus și tot mai tare, astfel încât ai senzația că îngerii coboară, atrași de muzicalitatea notelor și că cerul se contopește cu pământul. Un singur lucru îmi doresc acum: ca această clipă să se preschimbe în veșnicie. Ajungem la Patriarhie, curtea se umple cât ai clipi de mii de suflete tinere atinse și ele de frumusețea momentului. Începem cu toții a rosti într-un singur glas crezul nostru, al tuturor: “Cred intr-unul Dumnezeu…”Ooof! Nici nu vă dați seama cât de minunat este să auzi din atâtea guri același crez. Finalul serii apare sub egida: “Hristos în mijlocul nostru”, cu reacția: “Este și va fi!”.
Pe lângă aceste evenimente, la care am avut nespusă plăcere să iau parte, s-au desfășurat si câteva ateliere de discuție unde noi, tinerii, eram provocați să găsim răspunsuri la principalele teme: Prezența și importanța tinerilor în Biserică precum și Nevoile tinerilor și răspunsurile Bisericii. Proveniți din mai multe județe, am fost organizați în echipe eterogene, unde fiecare încerca să vină cu soluții practice, ideile erau apoi puse la comun și prezentate celorlalte echipe. Accentul cădea în primul rând pe munca în echipă. Fiecare atelier începea cu un mic joculeț de cunoaștere a celorlalți, care să faciliteze interacțiunea dintre noi. Cu această ocazie am avut șansa să cunosc oameni minunați, deschiși, care îți dau o stare de bine când te afli în preajma lor și de la care ai multe lucruri de învățat. Se pot trage multe concluzii în urma acestor întâlniri, dar cred că lucrul cel mai esențial este acela că Biserica ne poartă pe brațele Sale din leagănul copilăriei până la ultima răsuflare, că la temelia ei se află Hristos, Cel care dă sens vieții noastre și că suntem datori, ca mădulare ale trupului lui Hristos, să ne păstrăm harul primit și să-i ajutăm și pe ceilalți semeni ai noștri să-și regăsească în ei chipul lui Dumnezeu.Cum să facem asta? Si aici Hristos vine cu un răspuns:”Așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri.“ ( Maria Mețiu)
Ce înseamnă, ca tânăr, să fii creștin ortodox în ziua de azi? Să fii tânăr ortodox înseamnă să ai simțul echilibrului și al bunei cuviințe: să te distrezi, să râzi, să bei, să te îmbraci în limita bunului simț. Să ai mereu o conștiință trează, activă, care să semnaleze “micile scăpări”. Să știi care ți-e limita și unde nu mai poți tu, sa-L lași pe Dumnezeu să se ocupe în continuare. Tânărul creștin e un om lipsit de stres deoarece el își pune nădejdea în Dumnezeu și știe că lucrurile vor avea o finalitate bună, iar dacă lucrurile nu sunt tocmai conform așteptărilor lui, tânărul va înțelege că nu asta era voia Tatălui , ca nu asta i-ar fi fost înspre folosul său. Un bun creștin nu disperă atunci când se confruntă cu situații limită, ci cere de la Dumnezeu putere să le treacă cu bine. Viața lăuntrică a unui creștin ortodox este un câmp de luptă neîntreruptă împotriva tentațiilor oferite de o lume care și-a făcut din plăcere un scop. Această luptă nu o duci cu lumea, ci cu tine însuți: cu slăbiciunile tale, cu egoul tău. Dar Dumnezeu nu ne-a lăsat singuri în această luptă, ci ne-a dat armele necesare pentru a birui: postul și rugăciunea, acestea două împreună, nu separat. Postul, deseori văzut ca o dietă , reprezintă, de fapt, abstinența de la orice fel de poftă, nu doar cea care ține de anumite alimente. Rugăciunea este mijlocul nostru de comunicare cu Dumnezeu, cu Maica Domnului si cu Sfinții, iar pentru aceasta nu avem nevoie de rețele de socializare ca să intrăm în legătură directă cu ei. Sa fii creștin ortodox înseamnă să ai curajul să-ți faci semnul Sfintei Cruci pe stradă, în mijloacele de transport, chiar dacă restul oamenilor ar vrea să o facă ,dar se sfiesc, căci ia auziți ce spune Mântuitorul: “Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri”. Creștinul vede frumusețea, dar nu se dezvăluie decât dragostei”.De un om poți să îți dai seama că e creștin ,dacă e fericit și mulțumit,(așa apare creștinul în concepția lui Nicolae Steinhardt). Creștinul este acela care vede în aproapele lui chipul lui Dumnezeu, chiar dacă intr-o primă fază, acesta pare desfigurat și îl iubește așa cum e el: cu calități și defecte … Asta înseamnă creștinul ortodox autentic, fraților!
Sper cu aceasta să fi reușit să vă pun la inimă o mică parte din ce am trăit și simțit în aceste patru zile minunate. Desigur, emoția trăirii își pierde din farmec atunci când vrei sa o transpui în cuvinte, însă sper ca v-am aprins curiozitatea și vă așteptăm anul viitor la Iași, să simțiți și voi pe pielea voastră această experiență unică pentru fiecare în parte.
